si-asa-mi vine cateodata

 adulmec pielea fierbinte a noptii. lucrurile par mai departe sau oarecum dizolvate in cantecul unor greieri nebuni de caldura.  am amortit incercand sa nu ma misc. vreau doar sa prelungesc clipa dintre somn si trezie. nu incerc sa misc. nu vreau sa stiu dac pot. 

latratul unui caine imi explodeaza brus in creier si in trup . la naiba, acum sunt conștient de trup. cu toată ciuda am devenit constient de nemiscarea mea . mai bine ma dau batut. hai sa incerc sa misc degetul mare de la piciorul drept. sau stang. dret sau stang. drept sau stang?hai odata! nimic. nimic. nimic. 

cainele s-a oprit din latrat. o fi trecut cineva pe strada. vreun betiv. betivii trec. toate trec, doar eu raman aici nemiscat. 

asa -mi vine cateodata sa sparg cerul cu fruntea! nici macar nu ar fi nevoie sa ma inalt. fruntea mea ajunge deja pana la cer. trupul meu contrazice legile anatomiei.nici nu stiu daca anatomia are legile ei. anatomia pare mai mult o geografie. asa ca e normal ca relieful trupului meu sa fie strabatut de rauri de sudoare  si fruntea mea sa ajunga undeva pana la cer. deci pot sa sparg cerul cu fruntea. cerul e casant. se sparge atat de  usor. e destul sa ma incrunt si spragenele mele se izbesc de albastrimile lui lucioase stralucitoare. ma intreb,  totusi ce o fi dincolo? dincolo de cer poate fi o alta nemiscare. daca nu exista nimic? nu vid, ci nimic. nimicul e mult mai inspaimantator decat vidul. 

greierii au tacut sfasiati de lumina zorilor. e dimineta. se aud pasi. oameni si pasi. simt o emotie ciudata ca o asteptare. nu-mi dau seama daca astept sau mi-e teama ca ar putea sa dea buzna in salon cineva. infirmiera sau asistenta. salonul isi recapata zidurile in fiecare dimineata. aerul se subtiaza ca un coridor foarte lung si ingust. e tot mai putin. o gramada de oameni invadeaza incaperea mica si sterila in care noaptea a capitulat cu toti greierii ei.

-buna dimineata! cum ai dormit? nu stiu, raspund eu. ma gândesc ca ar trebui intrebat cainele galben din curtea spitalului si betivii care tropotesc pe trotuare si greierii descreierati de caldura. 

un termometru din plastic imi este inghesuit la subsoara in timp ce sunt saltat mai sus pe perna. sabotii troncanesc pe linoleumul verde indepartandu-se in cadenta aproape militara, aproape razboinica a zilei care incepe. 

prima dimineață cu maci

În ultimul timp, diminețile se leagă una de alta ca un șirag. Mă uimesc tot mai muult câmpiile cu macii lor strigând din toate puterile. 

Au scos din mine totul, tot ce ținea de fecunditate. Mă simt ciudat, ca și când mi-ar fi luat de tot rostul meu de femeie. Dar am primit altceva. Am primit altă menire. Mă tot mir cum întotdeauna un sfârșit e un nou început. 

Începe ceva. Un fel de tinerețe în care eu cea androgină mă voi bucura într-un fel nou. Simt că e important să las cuvinte aici. E important să scriu să las semne în numele meu. Simt că e important să cânt să dansez să inventez lumi.

Simt că pot să fiu un bun observator, un martor al vieții mele. Mă încântă noua mea perspectivă cu acuitatea ei. Dragostea poate să fie peste tot. S-a smuls o limită și cumva, dragostea are loc. E ca și când fiecare zi ar fi ultima. Lumea e încăpătoare și vie. Lumea izbucnește în mine ca dintr-un izvor. Lumea e plină de bulbuci și culoare. Iarba miroase puternic a iarbă, clorofila se răspândește în venele mele primitoare. Totul înflorește vital și mă lasă cumplit de fericită în mirarea de a fi, chiar acum când moartea stă atât de aproape de mine încât îi simt răsuflarea. Dar nu mi-e teamă. Am integrat moartea în viața mea. Am anulat-o cu dragoste și clorfilă.

la un moment dat

 la un moment dat voi fi atât de fericită încât voi recunoaște toate locurile

voi fi acasă oriunde

în orașe bubuind de neoane

pe șosele șerpuind cu asfaltul lor ucigaș negru lucios în întunericul umed

în clădiri gri în care dorm familii numeroase cu visele lor împăturite la dungă

întrerupte de sunetul descreierat al deșteptătorului anunțând că gata  s-a sfârșit

în cimitire pâlpâind tainic seara când viii își permit luxul să întârzie printre morții altora

 

la un moment dat voi fi nepermis de fericită. mă vor aresta pentru infracțiuni olfactive

voi mirosi inecent a zambile. lumea va dansa pe ritmul mirosului meu, așa ca o nebună

se vor împerechea și vor colcăi de hormoni ai fericirii toți lucrătorii cu normă întreagă

vor izbucni cântece din tranzistoarele pacienților clorofilici

paznicii vor fi oameni ca toți oamenii se vor îndragosti la prima vedere 

și vor scrie poeme nesfârșite pe ziduri

la un moment dat va conta doar momentul acela în care eu chiar voi fi fericită

azi

cerul crapă brusc ca o pojghiță de gheață

azi gândurle mele sunt păsări negre așezate pe o sârmă între lumi

a dispărut cântecul. nici ploaia nu mai cade ca de obicei

azi îmi încălzesc sufletul în palme ca un bochetar

îmi dreg vocea ca să te strig dar uit imediat

tac. tremur încet ca o flacără pe un zid

toate lucrurile au mersul lor

trenurile au mersul lor. 

toate lucrurile au mersul lor. 

doar eu aştept aici cu tendoanele secţionate.

-Ai șters pe jos în 15, fă?

- Când naiba vrei să șterg? S-a căcat ăla din 20 în tot salonul. Am șters căcatul juma de oră. Vezi tu de 15, Medo!

Apoi bufnituri, găleți troncănind amplificate de ecoul faianței. Vocea ascuțită a Medei îmi țiuie încă în cap. Stau pe burtă. Habar nu am cum de respir. De fapt nu sunt conștient că respir. Chestia asta cu respirația e ca mersul pe bicicletă. Mă bucură gândul ăsta, de parcă aș fi primit o zi liberă de la școală. Nu trebuie să fac nimic. Doar să respir. Și asta pare că se rezolvă de la sine. Deschid ochii și privesc în jur. Vorba vine. Din poziția asta nu văd decât linoleumul verde, picioarele scaunului de lîngă pat și perna de un alb-uzat. 

Probabil e Meda, infirmiera care a intrat în salon. O aud tropăind cu saboții ei scâlciați pe linoleumul ușor aderent. Fiecare pas se termiă cu o dezlipire ca dintr-un mic sărut. 

-Te-ai trezit, Maistre? mi se adresează cu vocea ei care a devenit șuierată din cauza efortului, intenționând să mă flateze. Tac și mă prefac că dorm încă, dar în sinea mea apreciez intenția. Nici nu aș putea să o salut cu fața în pernă. Meda nu-mi dă nici o atenție. Șterge pe jos și gâfâie tot mai zgomotos. Nu am văzut-o niciodată întreagă. Îi văd doar picioarele în șosete albe și saboții cam vechi. Îi văd gleznele și gambele groase păroase. Puțin din halatul albastru bleu-ciel. Ieri s-a aplecat apărând cu o față r oșie și transpirată în dreptul ochilor mei. Mi s-a părut că poartă o cordeluță din plastic peste părul creț si visiniu.

-Te-ai pișat, musiu? Ia, sa vedem. În clipa următoare pătura în carouri zboară de pe mine și simt  privirea Medei ațintită pe punga de urină. Da, ai făcut, neică un kil de pișat! exclamă infirmiera victorioasă, de parcă aș fi stabilit vreun nou record urinar. La început mă jenam cumplit când veneau asistentele și infirmierele să-mi evalueze ”producțiile” nocturne. La început, adică acum câteva zile. Sau săptămâni. Nu mai știu de când sunt aici. Îmi amintesc doar că m-am trezit în spital pe burtă. Auzeam vocile unora care discutau despre mine ca și când nu aș fi fost prezent.” Trebuie să stea pe burtă până se închide”. Ce, ce să se închidă? Apoi mama întrebând cu o voce plină de muci(clar că a bocit o grămadă) ”Cât timp? Cât credeți că durează? Se face bine, domnu' doctor?” Apoi vocea bărbătească îndepărtându-se: ” Nu știu doamnă, o să vedem. Cât e necesar”.  Necesar să ce??? 

Mama a rămas lângă mine zi și noapte, ca un câine credincios din poveștile cu câini credincioși. Nu pot să o văd. Nici nu mă străduiesc. Mă irită cumplit panica ei. Și faptul că mă duce cu vorba, că încearcă să mă încurajeze în stilul ei imposibil, speriindu-mă de fapt. Noroc că a trecut Mihai pe la mine. L-am întrebat ce se întâmplă. ” E nashpa rău, Mecule. Cică tre să stai pe burtă până se închide operația, dar că aia durează că era infectat nu știu ce.” Atât am aflat.

Acum câteva săptămâni am avut un fel de criză.  Se pare că era noapte. Neoanele bâzâiau necontenit aruncând o lumină vineție peste salon. Din când în când se auzeau pași înfundați pe coridor. Nu știu, dar îmi imaginez că e o ușă și un coridor undeva. Dacă aș face un mic efort de răsucire, ceea ce mi s-a interzis categoric, aș reuși să văd chiar și  picioarele patului de spital de lângă al meu, pat în care nu e nici un pacient și în care doarme mama.

Un gândac roșu s-a oprit în noaptea aia chiar pe bucata de linoleum pe care o pot zări. Stătea nemișcat. L-am privit și eu nemișcat, la început ușor îngrețoșat la vederea insectei respingătoare, apoi cu oarecare curiozitate. Dintr-odată gândacul s-a pucat să se fâțâie câte un pas mic de gândac adulmecând cine știe ce pată mizerabilă, invizibilă pentru mine. S-a tot plimbat  în jurul locului cu pricina încordându-și antele. L-am urmărit cu un interes crescând, cu un soi de bucurie. Oare ce caută ? Cum o fi ajuns aici ? Poate prin fisurile de pe lângă țevi. Sau chiar pe ușa despre care presupun că există. Îmi imagiez amuzat cum gândecelul a străbătut coridoarele ca un doctor bătrân și apoi a intrat pe ușă ca să verifice petele din saloane. Pare un gândac gras, bine hrănit, viguros. Pare un gândac înțelept.  În timp ce  construiam în minte cu bucurie tot felul de scenarii despre insecta din fața mea, din salonul vecin se auzi tusea spasmodică a unui pacient. Gândacul dispăru în viteză spre un colț al salonului, făcându-se nevăzut. Am încercat să-l urmărească cu privirea în direcția pe care o apucase, dar nu am reușit să mă răsucesc deloc. Eram țintuit, răstignit pe burtă.  Un regret uriaș m-a străbătut în secunda aceeea și cu disperare am încercat încă o dată și încă o dată să mă răsucesc puțin ca să-l caut cu privirea, dar trupul nu mă asculta. Părea un imens trunchi de copac la care i se atașase capul meu și mâinile mele. Deodată am  simțit că nu mai pot! Nu mai pot!Trebuie să mă mișc! Nu mai rezist nici măcar o secundă! Nu mai rezist! Trebuie să mă întorc să văd tavanul! Trebuie să mă întorc! Mă sufoc! Mor! Mor! Moooor!!!

Nu știu sigur ce s-a întâmplat mai departe. Cred că a venit medicul de gardă, asistentele și mama panicată ca naiba. Eu respiram greu și urlam că mor. Probabil mi-au dat un sedativ puternic, pentru că brusc am fost cuprins de un soi de căldură în tot trupul, parcă prin vene îmi curgea un ceai călduț. Vocile celor din jur s-au estompat, forfota de halate albe se transformase într-un fâlfâit. Mi se fâlfâie, m-am gândit. Și zâmbeam puțin în sinea mea. Cineva tot spunea ” a avut un atac de panică. Atac de panică”. Da, da, m-am gândit, atac, a fost un atac. Asta e! Sunt atacat. Toată chestia asta cu paralizia, cu operația, cu statul pe burtă de luni întregi, toate sunt un atac. Sunt atacat!

Lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici după faza asta. Meda vine tot a doua zi când e tura ei, aceleși verificări ale pungii colectoare de urină și același mop uzat. Mirosul de dezinfecant. Apoi Puiu cu ziarele. Puiu un tip de vreo 60 de ani, slab și spân, vinde ziare prin saloane, dar mai cară cu el și o sacoșă cu pijamale și chiloți , săpunuri, deodorant pe care le oferă pacienților la reducere. Mie îmi aduce și cîte o carte, la cerere. Mama bodogănește mereu când vine Puiu și trebuie să-i plătească ziarul și cartea la suprapreț, dar cumpără și ea de fiecare dată câte ceva, un săpun, un prosop și alte fleacuri. Puiu îi sărută mâna de fiecare dată, gest care pare să o deranjeze cumplit pe mama, deși de la o vreme s-a cam obișnuit și-i întinde mâna automat la un moment dat, poate și numai ca să-l facă să iasă din salon. Omul vine zilnic cu câte un banc nou, la care râd necondiționat, oricât de prost și răflat ar fi :

- O știi pe aia cu blonda și bruneta?

- Nu o știu, Puiule, răspund amuzat

-N-o știi?! Păi zice că, două prietene, o blondă și o brunetă mergeau pe stradă. Bruneta îl vede pe partea cealalta pe Gigel: Ia uite-l pe Gigel, nu-i faci cu mâna?zice bruneta. La care blonda îi răspunde indignată : Să-și facă singur ! și Puiu râde în hohote imediat ce rostește ultimul cuvânt.  Îi țin isonul, râzând mai mult de râsul lui Puiu, care parcă ar guița în salon, în timp ce mama îl gonește pe om vizibil indignată, boscorodind întruna.

cum am ucis un cireş

am inventat un înger şi l-am aşezat cu spatele la perete. apoi am scris despre asta şi îngerul a încetat. peretele a rămas tot acolo în mine strălucind. 
azi
am ucis un cireş. 

Ambulanţele sunt indecente. Oriunde în lumea asta. Ele sunt agresive şi urlă aruncând în alertă tot aerul, producând tahicardii şi tahipnee. Da, ăştia sunt termeni medicali pentru bătăile rapide de inimă şi pentru respiraţia întretăiată.

Trec strada. Apoi nu mai înțeleg nimic. De undeva o ambulanță pentru mine. Urlând pentru mine. Mă trezesc cu tanti Veta strigând  să scuip. Scuip pământ. Scuip noroi. E februarie. Mi-e frig. Lumea urlă. Ambulanța urlă. În mine e pământ de nu știu unde. Mama plânge și spune că nu se poate. Și eu cred că nu se poate. Nu mi se poate întâmpla mie. Înțeleg că m-a lovit o mașină. E ceva ce se întâmplă altora. Eu aud chestii din astea la știri. Nici nu mă gândesc prea mult. Nu pot să-mi mișc picioarele. Tata tremură, tata repetă întruna” nu-i bai. nu-i bai. numai să trăiască”. Mă mir că se pune problema să nu trăiesc. De ce așa,  deodată, să nu trăiesc? Știu că mult timp am vrut să mor. Am scris zilnic în jurnalul meu că vreau să se termine, dar nu m-am gândit la asta. De fapt nu m-am gândit cum aș vrea să se termine. Ambulanța se pune în mișcare. Urlă ca disperata și mie mi-e rușine că deranjăm lumea din oraș. E duminică și oamenii se odihnesc. Știu sigur că e duminică. E februarie și duminică. Mama îmi atinge ușor picioarele. O simt. Îi spun că mă doare. ”Simți? Simți?” . Îi spun că da. Îl privește pe tata. Tata plânge de bucurie și spune că va fi bine. Tata e medic. Îl credem cu toții. Va fi bine.

Drumul pare nesfâșit. Nu văd nimic de pe targă prin geamurile mate pe care sunt aplicate cruci mari și roșii, ciudate.  Nu pot să văd cerul din ambulanță. Le voi spune cu prima ocazie. Pacienții pe care-i salvați, domnilor, au nevoie să vadă cerul. Apoi, cu targa pe scări. Vreau să cobor. Pot. Pot. Dar de fapt nu puteam. Și nimeni nu mă ascultă acum. Mi se taie bluza cu foarfeca. Era bluza mea preferată. Apoi nu mai știu. E mai bine că nu știu.

Visez că alerg. În toate visele alerg. Uneori pot chiar să zbor puțin, dar lumea mă trage în jos. Le spun că pot să zbor, dar ei îmi spun că pur și simplu nu se cade.

În spital mama doarme la picioarele mele. Mama e ca un câine credincios care plânge pe ascuns. Mă simte când mă trezesc. Mi-e teamă să mă trezesc. Îi povestesc visul cu alergatul, cu zborul. Ea începe să plângă. Nu înțeleg mare lucru. O să treacă. Mă vindec. Oamenii sunt duși la spitale ca să se vindece. Doctorii sunt prietenii tatălui meu. Totul va fi ca înainte. Ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. O să vezi, mamă, totul va fi la fel.

                                                                        

M așteaptă undeva în alt spital. Au trecut 6 luni. Nu-și simte picioarele. Visează că aleargă. Visează că zboară. S-a obișnuit să nu spună nimănui nimic. Preferă să tacă. Tace de 6 luni. Mama lui plânge de 6 luni. Tatăl lui nu-l mai privește în ochi. M nu are ce să le spună fără să pară patetic sau strident. El nu e niciodată patetic. Chiar și chestia asta cu ”te vei face bine” e obositoare. M nu are nimic.  E doar foarte obosit.

Acum l-au mutat la cronici. Face gimnastică. La început i s-a părut interesantă ideea. Spera ca nu știu ce specialiști să-l facă să miște. ”Kinetoterpie” vine de la mișcare, adică terapie prin mișcare. Cu siguranță asta înseamnă. Probabil ei știu cum să facă treaba asta. Sunt ”kinetoterapeuți”. Picioarele îl vor asculta. Neîndoielnic așa  vor sta lucrurile. Și mama se va opri din bocit. Tata îl va privi din nou în ochi. Va pleca pe munte cu Vlad. E sigur că nu va mai dura mult.

Încă 6 luni și nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Picioarele nu-l ascultă deloc. Și mai sunt și rănile astea cu nume ciudat: escare. Un cuvât urât. Pare scary. Adică e doar ca să-l sperie. Unele chestii au nume urâte. Curge puroiul din M, dar el nu simte nimic. De fapt curg multe chestii din el. Trupul lui îi este străin. Era bine când îl simțea ca pe o piatră. Acum  îi este un dușman. Are nevoie de tuburi, catetere, de tot felul de lucruri, de un scaun rulant, de ajutor. Mai ales de ajutor și de multe pansamente sterile. Permanent miroase a iod și a urină. Nu e trupul lui. Mai e de aștepat. Cât? Nimeni nu știe. ”Dottore, tu le știi pe toate. Spune-mi cât mai durează porcăria asta”. Dottore are ochi blânzi și mereu glumește cu M. E medicul de salon. E tatăl meu. E bunul meu tată,  care vine acasă cu ochii în lacrimi.

Dottore i-a spus să se întoarcă la școală. Că viața merge mai departe. Chestii din astea tâmpite. ”Adică, viața merge, dar eu, NU!” este ceea ce M îndrăznește să-i strige medicului de salon. ”Nu. Asta e.” Dar hai să vedem cum e cu viața asta care, nu știm cum și nici de ce, merge mai departe. Spre ce? M simte că adevărul i-a smuls sufletul,  i-a luat aerul. De fapt, nu mai simte nimic. Medicamentele astea nu au nici un rost. Febra e bună. Moartea e caldă, fierbinte, moarte fierbe cuminte în M, pe când el halucinează cu bolovani care vin să-l strivească. Aleargă din calea lor, dar ei îl urmează tot mai mari, uriași, huruind asurzitor. Invariabil, se trezește transpirat, dezamăgit. Există un soi de voluptate în coșmar. Acolo măcar simte groaza. Alearga. Trăiește cu adevărat doar în cosmar.

     

                                             

se întâmplă să negăm pe neaşteptate.
poate asta ar fi o explicaţie pentru fugă. zic poate.
nimic sigur. nimic.

”Pas în doi” filmul. Un film vechi românesc. Cinematograful sanatoriului. Vârstnici mototolind biletele ieftine cu degetele lor artrozice, unii tremurând de Parkinson. Câțiva tineri în fotolii rulante. Aparținătorii ca niște umbre prelungi, fără ochi, fără glas, obișnuiți să ocupe cât mai puțin loc, ghemuiți pe jos lângă spițele fotoliilor rulante. Câteva asistente cu bonetele lor  albe, apretate, prinse cu agrafe negre din metal de părul strans în coc. Murmur. Eu pe un scaun de catifea roșie. Filmul e o poveste de dragoste.

 Îi simt privirea strălucind în întuneric. Ochiul ca o mărgea mă arde. Știu cine e. Părul negru lucios strâns în coadă, fața ascuțită cu o anumită asprime, atenuată de ușoara aplecare a capului, ca într-o supușenie apăsătoare, îl face imposibil de ignorat. Știu cine e. Știu că a renunțat la medicamente, că le ascunde sub saltea și se lasă pradă febrelor. Știu mai mult decât aș vrea.

E seară. Filmul e gata. Publicul se îndreaptă spre ieșire. Asistentele au grijă să decurgă totul în siguranță. Ele se agită printre fotoliile rulante și cârje ca niște fluturi mari, albi, apretați. Eu rămân o clipă în urmă. Îi zâmbesc lui M. Știe cine sunt. ”Dottore nu a venit ?”mă întreabă. ”Nu, e ocupat, sunt doar eu”. Stau în picioare. Mă simt cumplit de înaltă. M mă privește oarecum pe sub sprâncene. Rămâne cu bărbia în piept, ca și cum ar fi apăsat de ceva invizibil. Îi privesc mâinile cu degete lungi frumoase, ca de pianist, manevrând roțile scaunului rulant, punându-se în mișcare ca să mă însoțească. Îmi domolesc pașii. Încerc să păstrez ritmul lui. Vorbim despre film. El tremură puțin. Poate că și eu tremur. Îmi vine să-l ajut, să prind de mânerele cauciucate, dar simt că ar respinge orice ajutor. Brusc,  îmi pare puternic, cu umerii lați, brațe puternice. Simte că îl privesc. Se fâstâcește puțin. Suntem  amândoi cumplit de tineri.  

Liftul. Nu se cuvine să o iau pe scări. Așteptăm liftul. Glumim deși fiecare se gândește la altceva. Eu sunt terorizată să nu fac vreo gafă. El, nu știu, tremură imperceptibil, dar eu îl simt. Mă invită în camera lui din sanatoriu. Are un pat special. Multe pansamente. Miroase a iod. M îmi zâmbește încurajator . Mama lui îi strigă din baie că trebuie să se pună în pat. Apoi apare. O femeie brunetă extrem de frumoasă, cu o voce puțin aspră sau nu știu, poate doar  înăsprită. Mă invită să stau jos, dar în secunda următoare mă informează că M e bolnav și trebuie să stea în pat. O simt încordată, deranjată de prezența mea. Refuz să rămân, le spun că trebuie să plec, dar M îmi aruncă o privire care mă pironește. E atâta disperare, dorință, neputință și frumusețe  în privirea lui, o simt ca  o plasă de păianjen strălucind în jurul meu, ținându-mă captivă. Nu pot să mișc. Aproape că nici nu respir. Îmi spune să mă apropii. Trebuie să-l ajut să se transfere în pat. Să se ”transfere”. Așa se cheamă  acum după accident. Ce accident ? ”Am căzut dintr-un cireș”, îmi spune zâmbind cumva detașat de toată povestea, ca și cum nu ar avea nici o importanță. ”Mi-am rupt și o coastă”, mai adaugă probabil văzând că, deși lui i se pare o întâmplare din altă viață, mie îmi suscită interesul. Să-l ajut să se pună în pat. Îmi face un semn discret, evident ca să nu observe mama lui. Eu habar nu am ce să fac. Îmi pare atât de fragil acum. Mi-e teamă să-l ating. Mă dirijează însă foarte corect, concis. ”Pune mâna aici, așa, 1, 2, 3 și…” gata. E pe pat. Se întinde. Mă roagă să-i pun picioarele pe pat. E încordat ca un arc. Picioarele se strâng spre el fără voia lui. Par niște chestii care nu țin de trupul lui. Sunt grele și foarte rigide.

Îmi face semn să mă așez pe pat lângă el. Mă așez ascultătoare. Simt că aș executa orice comandă mi-ar da. Dar el mă roagă de fiecare dată. Spune ”please, please, please”, de 3 ori, repede, în engleză. Nu știu de ce. Poate pentru că așa pare totul dintr-un film. Din ”Născut pe 4  iulie” sau din altul. Nu mai pare ciudat.

Acum ne privim stânjeniți. Nu pot să-i susțin privirea. Mă arde ochiul negru ca o mărgea. Mă pierd. Îi privesc mîinile frământând o țigară pe care habar nu am de unde a scos-o ? 
- Ai voie să fumezi ? 
Râde. 
- Nu se mai pune problema. Oricum maică-mea urlă la mine că sunt bolnav și am avut plămânul perforat. Îmi repetă de zeci de ori pe zi că era să mor. Iată, nu am murit. Nu știu de ce naiba nu am murit.
Brusc se încețoșează. Apoi își aprinde țigara. Îi stă bine fumând. Îmi place să-l privesc. Și el observă. Vede prin mine. Îmi citește gândurile. 
- Fumezi? mă întreabă doar din politețe, cred. 
- Nu. Nu am fumat niciodată. 
- Ah, nu te lasă dottore. 
- Ba da, tata nu-mi interzice nimic. Zice că e hotărârea mea și e treaba mea ce fac cu trupul meu. Desigur mi-a povestit tot ce se poate despre cancerul de plămâni. Râdem amândoi. 
-E un șmecher! mai exclamă M, vizibil cu drag, despre dottore.

A doua zi după școală nu mai trec pe acasă, ci plec direct la el.  După-amieze întregi se desfășoară cu noi în camera lui de la sanatoriu. De fiecare dată mama mă avertizează că băiatul ei e bolnav, ceea ce mă irită cumplit. Nici măcar nu e bolnav. E rănit. E febril. E nefericit. E lovit. E frumos. Dar nu e bolnav.