trenurile
au mersul lor.
toate
lucrurile au mersul lor.
doar
eu aştept aici cu tendoanele secţionate.
-Ai
șters pe jos în 15, fă?
-
Când naiba vrei să șterg? S-a
căcat ăla din 20 în tot salonul. Am șters căcatul juma de oră. Vezi tu de 15,
Medo!
Apoi
bufnituri, găleți troncănind amplificate de ecoul faianței. Vocea ascuțită a
Medei îmi țiuie încă în cap. Stau pe burtă. Habar nu am cum de respir. De fapt
nu sunt conștient că respir. Chestia asta cu respirația e ca mersul pe
bicicletă. Mă bucură gândul ăsta, de parcă aș fi primit o zi liberă de la
școală. Nu trebuie să fac nimic. Doar să respir. Și asta pare că se rezolvă de
la sine. Deschid ochii și privesc în jur. Vorba vine. Din poziția asta nu văd
decât linoleumul verde, picioarele scaunului de lîngă pat și perna de un
alb-uzat.
Probabil
e Meda, infirmiera care a intrat în salon. O aud tropăind cu saboții ei
scâlciați pe linoleumul ușor aderent. Fiecare pas se termiă cu o dezlipire ca
dintr-un mic sărut.
-Te-ai
trezit, Maistre? mi se adresează cu vocea ei care a devenit șuierată din cauza
efortului, intenționând să mă flateze. Tac și mă prefac că dorm încă, dar în
sinea mea apreciez intenția. Nici nu aș putea să o salut cu fața în pernă. Meda
nu-mi dă nici o atenție. Șterge pe jos și gâfâie tot mai zgomotos. Nu am
văzut-o niciodată întreagă. Îi văd doar picioarele în șosete albe și saboții
cam vechi. Îi văd gleznele și gambele groase păroase. Puțin din halatul
albastru bleu-ciel. Ieri s-a aplecat apărând
cu o față r oșie și transpirată în dreptul ochilor mei. Mi s-a părut că poartă o
cordeluță din plastic peste părul creț si visiniu.
-Te-ai
pișat, musiu? Ia, sa vedem. În clipa următoare pătura în carouri zboară de pe
mine și simt privirea Medei ațintită pe punga de urină. Da, ai făcut,
neică un kil de pișat! exclamă infirmiera victorioasă, de parcă aș fi stabilit
vreun nou record urinar. La început mă jenam cumplit când veneau asistentele și
infirmierele să-mi evalueze ”producțiile” nocturne. La început, adică acum
câteva zile. Sau săptămâni. Nu mai știu de când sunt aici. Îmi amintesc doar că m-am trezit în spital pe
burtă. Auzeam
vocile unora care discutau despre mine ca și când nu aș fi fost prezent.” Trebuie să stea pe burtă până se închide”. Ce, ce să se închidă? Apoi mama
întrebând cu o voce plină de muci(clar că a bocit o grămadă) ”Cât timp? Cât
credeți că durează? Se face bine, domnu' doctor?” Apoi vocea bărbătească
îndepărtându-se: ” Nu știu doamnă, o să vedem. Cât e necesar”. Necesar să
ce???
Mama
a rămas lângă mine zi și noapte, ca un câine credincios din poveștile cu câini
credincioși. Nu pot să o văd. Nici nu mă străduiesc. Mă irită cumplit panica
ei. Și faptul că mă duce cu vorba, că încearcă să mă încurajeze în stilul ei
imposibil, speriindu-mă de fapt. Noroc că a trecut Mihai pe la mine. L-am
întrebat ce se întâmplă. ” E nashpa rău, Mecule. Cică tre să stai pe burtă până
se închide operația, dar că aia durează că era infectat nu știu ce.” Atât am
aflat.
Acum
câteva săptămâni am avut un fel de criză. Se pare că era noapte. Neoanele
bâzâiau necontenit aruncând o lumină vineție peste salon. Din când în când se
auzeau pași înfundați pe coridor. Nu știu, dar îmi imaginez că e o ușă și
un coridor undeva. Dacă aș face un mic efort de răsucire, ceea ce mi s-a
interzis categoric, aș reuși să văd chiar și picioarele patului de
spital de lângă al meu, pat în care nu e nici un pacient și în care doarme
mama.
Un
gândac roșu s-a oprit în noaptea aia chiar pe bucata de linoleum pe care o pot
zări. Stătea nemișcat. L-am privit și eu nemișcat, la început ușor îngrețoșat
la vederea insectei respingătoare, apoi cu oarecare curiozitate. Dintr-odată
gândacul s-a pucat să se fâțâie câte un pas mic de gândac adulmecând cine știe
ce pată mizerabilă, invizibilă pentru mine. S-a tot plimbat în jurul
locului cu pricina încordându-și antele. L-am urmărit cu un interes crescând,
cu un soi de bucurie. Oare ce caută ? Cum o fi ajuns aici ? Poate
prin fisurile de pe lângă țevi. Sau chiar pe ușa despre care presupun că
există. Îmi imagiez amuzat cum gândecelul a străbătut coridoarele ca un doctor
bătrân și apoi a intrat pe ușă ca să verifice petele din saloane. Pare un
gândac gras, bine hrănit, viguros. Pare un gândac înțelept. În timp
ce construiam în minte cu bucurie tot felul de scenarii despre
insecta din fața mea, din salonul vecin se auzi tusea spasmodică a unui
pacient. Gândacul dispăru în viteză spre un colț al salonului, făcându-se
nevăzut. Am încercat să-l urmărească cu privirea în direcția pe care o apucase,
dar nu am reușit să mă răsucesc deloc. Eram țintuit, răstignit pe
burtă. Un regret uriaș m-a străbătut în secunda aceeea și
cu disperare am încercat încă o dată și încă o dată să mă răsucesc
puțin ca să-l caut cu privirea, dar trupul nu mă asculta. Părea un imens
trunchi de copac la care i se atașase capul meu și mâinile mele. Deodată
am simțit că nu mai pot! Nu mai pot!Trebuie să mă
mișc! Nu mai rezist nici măcar o secundă! Nu mai rezist!
Trebuie să mă întorc să văd tavanul! Trebuie să mă întorc! Mă
sufoc! Mor! Mor! Moooor!!!
Nu
știu sigur ce s-a întâmplat mai departe. Cred că a venit medicul de gardă,
asistentele și mama panicată ca naiba. Eu respiram greu și urlam că mor.
Probabil mi-au dat un sedativ puternic, pentru că brusc am fost cuprins de un
soi de căldură în tot trupul, parcă prin vene îmi curgea un ceai călduț. Vocile
celor din jur s-au estompat, forfota de halate albe se transformase într-un
fâlfâit. Mi se fâlfâie, m-am gândit. Și zâmbeam puțin în sinea mea. Cineva tot
spunea ” a avut un atac de panică. Atac de panică”. Da, da, m-am gândit, atac,
a fost un atac. Asta e! Sunt atacat. Toată chestia asta cu paralizia, cu
operația, cu statul pe burtă de luni întregi, toate sunt un atac. Sunt
atacat!
Lucrurile
nu s-au schimbat prea mult nici după faza asta. Meda vine tot a doua zi când e
tura ei, aceleși verificări ale pungii colectoare de urină și același mop uzat.
Mirosul de dezinfecant. Apoi Puiu cu ziarele. Puiu un tip de vreo 60 de ani,
slab și spân, vinde ziare prin saloane, dar mai cară cu el și o sacoșă cu pijamale și chiloți
, săpunuri, deodorant pe care le oferă pacienților la reducere. Mie îmi aduce
și cîte o carte, la cerere. Mama bodogănește mereu când vine Puiu și trebuie
să-i plătească ziarul și cartea la suprapreț, dar cumpără și ea de fiecare dată
câte ceva, un săpun, un prosop și alte fleacuri. Puiu îi sărută mâna de fiecare
dată, gest care pare să o deranjeze cumplit pe mama, deși de la o vreme s-a cam
obișnuit și-i întinde mâna automat la un moment dat, poate și numai ca să-l
facă să iasă din salon. Omul vine zilnic cu câte un banc nou, la care râd
necondiționat, oricât de prost și răflat ar fi :
- O
știi pe aia cu blonda și bruneta?
-
Nu o știu, Puiule, răspund amuzat
-N-o
știi?! Păi zice că, două prietene, o blondă
și o brunetă mergeau pe stradă. Bruneta îl vede pe partea cealalta pe Gigel: Ia uite-l pe Gigel, nu-i faci cu mâna?zice bruneta. La
care blonda îi răspunde indignată : Să-și facă singur ! și Puiu râde în
hohote imediat ce rostește ultimul cuvânt. Îi țin isonul, râzând mai
mult de râsul lui Puiu, care parcă ar guița în salon, în timp ce mama îl
gonește pe om vizibil indignată, boscorodind întruna.
